Când stai pitit e mai cald

În plin proces de vindecare, te-am gasit ca rană, nu te încrunta, nu o să te cert, doar o să ma dezbrac pe foaie. Prima data o sa-mi arunc voalurile, și pe urmă doar o sa ajung la lenjerie și la piele.
Nu plănuiesc nimic cronologic, nici pe foaie și nici în afara ei. Asta se vrea a fi un simplu compliment fară de scop, de timp sau de mod. Se zice că emotiile sunt vibrație şi deci există într-un anumit plan, așa că lansez dezvăluirea dintr-un bobârnac.

Mi-au rămas prinse în falduri șosetele tale cu găuri în vârf, pantalonii tăi în carouri cu pătrățele de pix în genunchi, borcane cu ceai de măr și zâmbete cu ochii plic, ironiile mi le-am scuturat pentru că nu dădeau bine la pozele cu expunere îndelungată. Mă gândesc la tine ca la o cameră cu multe obiecte strânse din târguri prin care eu m-am dat de-a dura în rochia mea facuta din role pentru prins muște. Nu aveai cum să nu te lipești, solul era fertil iar sămânța nemodificată genetic. E așa amuzant să te rostogolești! Câteodată mai amețeam, atunci mă opream, luam o gură de realitate dintr-un horn de hotă (în timpul din afara foii asta putea dura chiar luni) după care ma lipeam cu fața de podea. Sânii îmi erau vineți de cât de tare ma apăsam încercând să simt macar o bătaie venind din podea. Dar eram persistentă, ma întorceam cu spatele căci așa mi se părea că parcă mă încălzeam puțin, poate era podea cu încalzire, sau or fi stat și alții înaintea mea și a rămas căldura corpurilor lor.

Am picat printr-o trapă din tavan, în mijlocul camerei, afară era cald și dintr-o boxă dintr-un colț al tavanului cânta pe repeat "kissing the day". Eu eram confuza și cam aeriană, că doar picasem din cer, iar tu solule, cu atracția ta gravitațională, m-ai adus cu picioarele pe pământ. După un timp a mai intrat cineva în cameră. Cred că era o ușă prin spate pe care nu o văzusem pâna acum. Eram despărțite de un geam care mergea pe diagonala camerei. Avea par de Amelie și șosete lungi și călduroase. Ea improviza contactul la sol și din unghiul meu vedeam ca în matrix cum solul i se lipea de palme ca o gumă de mestecat. Dupa o vreme geamul s-a făcut fumuriu ca ochelarii antireflex, iar eu eram pe partea fara soare. De la întuneric mi se părea că partea mea de cameră se micise. Mai încercam să trag cu ochiul prin geamul fumuriu la cealaltă bucată de cameră, dar îmi crescuseră dioptriile de la un timp și renunțasem. Deși era cam obscur și mizer, obiectele prinse de faldurile mele mă înveseleau, tot timpul mai era o rază în care puteam să privesc. După ce le lustruiam bine, mi le lipeam iar de rochie.

Îmi dezvoltasem o relație cu solul, îi spuneam tot ce îmi trecea prin cap. Nu aveam nevoie să-mi răspundă, era suficient că îmi era sub picioare și nu mă lăsa să zbor ca un zepelin înapoi pe trapă. cine știe unde aș fi ajuns așa? Într-o zi solul s-a cutremurat și de după geam a ieșit un băiat. Un mogli, uscățiv, dezbrăcat, jerpelit, mergea în patru labe și cu părul de profet, voal până la umăr. Ciudat e că din ziua aceea lumina din cealaltă parte a camerei s-a stins, așa că baiețelul nu mă putea vedea, doar eu pe el căci ochii mei se făcuseră șoim de la atâta stat în beznă. Umbla ca un liliac după vibrații și chiar și așa se lovea mereu de mine. Câteodată îmi făcea câte o vânătaie de nu trecea cu zilele. M-am gândit cum ar fi fost să-i fabric un ochi de noapte. Aș fi putut să sparg borcanul și să-i crestez un ochi în mijlocul frunții. Ideea ca i-aș face rău îmi ridica părul de pe mână, așa că am renunțat. Noaptea dacă îi era frică să fie singur, îl lăsam să se joace în părul meu. Într-o dimineață am găsit trapa din tavan deschisă şi nici o urmă de el. Oare să merg dupa el sau să ramân cu solul care deja mă cunoaște (sau doar îl cunosc)...