Zeul adormit

În ochii celor doi licăreau ritualic ca flăcările a două lumânări,
doi zei evocând teofania fiului lor.
Cerurile le inhalează vaporii transpiraţiei şi dintr-un suflu precipită o boare de sudoare
peste pântecul pe care îl săpaseră dansând cu picioarele în Pământ.

Odată ieşit din ruperile apelor celeste,
bobul cerului absoarbe cu pupilele făcute pâlnie dimensiunile umane.
Intuieşte scopul germinării pe Pământ.
Surâde studiindu-şi palmele dolofane la ideea libertăţii în a orchestra un univers după bunul plac.

Şi astfel trăieşte aventuri cu sirene şi piraţi în cadă,
răpiri şi iubiri fulgerătoare pe scările blocurilor,
festine şi dansuri din buric în sufragerie,
trăind viaţa zeului sub numele căruia a fost încarnat.
Din hamacul metalic al lăzii frigorifice de pe balcon trimite cerurilor vederi învelite în zâmbete.

Pe atunci,
Canada însemna doar o cascadă mai mare,
firele albe de păr erau însemne ale miraculosului,
iar frunzele cădeau în vânt fără lacrimi şi se transformau în îngrăşământ pentru sol.

Pe parcurs, din lipsa lipsurilor se naşte ideea universului perfect.

Absorbind acest univers perfect,
şi proiectându-l ca într-o cameră obscură,
în partea din spate a creierului, unde iau naştere visele,
percepţia se întoarce cu susul în jos.
Regizorul uită că este actor şi actorul că este regizor,
actorul se dispretuieşte că nu reușește să interpreteze suficient de bine rolul  pe care el însuşi l-a scris în scenariul universului perfect,
iar regizorul se disprețuieşte că nu reuşeşte să scrie un scenariu suficient de aproape de universul perfect.
Creatorul devenit creaţie, transcende în criticul devenit criticat,
uitând starea iniţială de bob care alimentează percepţia.

Cerurile îi suflă în ureche zeului adormit care tresare de sub frunze.
Krishna dansează în timp ce scenariul universului perfect de sub picioare e cuprins de flăcări,
iar cerurile îi inhalează transpiraţia .