joi, 25 aprilie 2013

Fantasticul miraculos


În fantasticul miraculos,
raţiunea se chirceşte în genunchi în colţul din dreapta al creierului
unde mucegăiesc resturile tuturor amintirilor dureroase.
De acolo latră nevrotic atunci când se apropie valurile atrase de luna plină.

Literele din definiţia timpului permutează în funcţie de fazele lunii
astfel încât la eclipsă gâfâie toate ameţite cu capul în jos.
Timpul nu mai spune nimic.

Neîntelegând pierderea rapidă de teren
raţiunea îi invocă pe Pitagora şi pe Euclid pentru protecţie.
Vechile teoreme nu mai funcţionează.

Potrivindu-ţi monoclul, nu o să poţi spune dacă coordonatele spaţiu/timp se dilată sau se contractă.
Nici măcar dacă vibrează între cele două stări.
Liniaritatea e o chestiune demodată.

Mai e puţin timp, sau mult? sau mai e timp?, până când raţiunea o sa fie luată de val.
O să simţi cum ţi se izbeşte de tâmple, că-ţi dă pe nas, că ţi se agaţă de nervii... optici
până te face să vezi... Fata morgana.

După ce în sfârşit o să-şi dea duhul, o să putrezească,
şi o să facă viermi care îţi vor mânca durerile de cap
şi vor râgâi pace.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu