III

Am mințit. Ultima dată când ne-am vazut,
eu m-am întins peste despărțirea frumoasă cu brațele tremurânde
spre o nouă doză din ultimul drog descoperit, adica tu.
Tu ți-ai înmuitat batista într-o cană cu apă și mi-ai șters fruntea cu un sărut.

De atunci am început să-mi rod creierii
și să-mi umplul golul creat cu hârtie creponată
după ce ți-am scris numele în colțul din dreapta al fiecărei foi,
îndoindu-l mai apoi ca să nu știe și alții, nici chiar tu,
că ți-am făcut o clonă pe care o arde soarele pe banchetă lângă mine în autobuz.

În spațiul rămas în cap am instalat și două pic-up-uri,
pe un disc se înregistrează prezentul
iar pe celălalt conversațiile imaginare cu tine.
De atâta forward-rewind acul a spintecat al doilea disc
și acum am în cap o hemoragie de cuvinte și emoții
pe care mă chinui să le scot afară cu mătura pe limbă
sau să le integrez ca și captușeală pentru țesuturi.

M-am contagiat cu tristete.
La detectorul din palme-reiki coastele mi s-au transformat în colți de rechin.
M-a sfâșiat plânsul.

Am pornit în călătorie prin buric ca să găsesc poțiunea salvatoare.
Am ajuns pe cele mai mâzgoase cărări ale mele și am realizat că nu mai e cale de întoarcere.
Ce am facut nu pot da înapoi!

În stomac am găsit un cocor de hârtie care era atârnat de aortă.
Singura mea speranță e să mă cațăr până în inima mea
și să sper că suflând peste tine praful fermecat care l-am găsit
o să te vindec de tristete și vinovăție.

Atunci tu o sa fii drept și blând în același timp, veghindu-i somnul agitat de vise,
învelind-o în siguranța ta de a-i fi alături,
până când ea o să se deschidă mai încrezătoare în voi ca niciodată.

Iar poțiunea mea fermecată va fi să-mi amintesc
că soarele radiază la fel pentru toți. Chiar și pentru mine.