Ce e un vis, dacă nu un imposibil care vrea să devină posibil?

În multe nopţi, mascatul în frac îşi face apartiţia
la braţ cu iele fumătoare de trabucuri din muşeţel şi toporaşi.
De cele mai multe ori e desculţ şi are mâinile pătate cu acuarelă,
asta mă face să-mi imaginez că şi-a petrecut noaptea jucându-se cu pensula pe nudurile ielelor.

Din spatele ochilor tiviţi cu bleumarin, cu obloanele pe jumătate trase,
admiră mişcările sinuisoidate şi cosinusoidale ale ielelor.
Glandele salivare îi ţâşnesc ca fântâni arteziene,
iar instinctul primar de a muşca dintr-un picior de căprioară e aproape de nestăvilit.

În schimb, îşi smulge cu patimă cheia de la gât cu care descuie poarta regatul
iar apoi bea poţiunea care îl reduce la dimensiunile lui Alice.

Ajuns pe o pajiste,
Părul lui de culoarea castanelor coapte, la colţ de stradă, dansează din buric.
La adierea flautului acesta se însufleţeşte
şi zeci de capete îi ling lasciv umerii cu limbile mătăsoase.

Zambetul seismic, îi crapă placa tectonică din colţul ochilor
prin care îi ejaculează privirea pasională.
Dacă din greaşeală îţi intră în ochi, îţi pot spune cu siguranţă că te-ai ars.

La simpla atingere a pietrelor acestea se preschimbă în uriaşi melci lipicioşi
care îşi caută piciorul pereche.
Iarba îşi face de cap sub tălpile fierbinţi şi întreaga pajiste devine deşert-ăciune.
Vrajită de puterile lui extransenzoriale
mă scurg în iarbă până la şold transformându-mă la rândul meu în merc.

Peisajul se dilatată .
Vaporii ajunşi în cer fac crustă de vată pe băţ,
şi înghesuie soarele într-un colţ de pagină, fându-l să gâfâie limbi de foc.
Cerul mutilat fumegă caramel.

Covorul zburător pe care el îl încalecă îmi atinge vărful nasului
mă biciuieste cu privirea şi mă lipeşte magentic cu capul de bratul lui.

Mă trezesc cu părul mirosind a castane şi cu aşternuturile îmbibate în cremă de zahăr ars.  

Ieri la dus am descoperit că buricul îmi seamănă cu o gaură de cheie,
iar cineva mi-a băut din tinctura de salvie de pe noptieră.

Fantasticul miraculos

În fantasticul miraculos,
raţiunea se chirceşte în genunchi în colţul din dreapta al creierului
unde mucegăiesc resturile tuturor amintirilor dureroase.
De acolo latră nevrotic atunci când se apropie valurile atrase de luna plină.

Literele din definiţia timpului permutează în funcţie de fazele lunii
astfel încât la eclipsă gâfâie toate ameţite cu capul în jos.
Timpul nu mai spune nimic.

Neîntelegând pierderea rapidă de teren
raţiunea îi invocă pe Pitagora şi pe Euclid pentru protecţie.
Vechile teoreme nu mai funcţionează.

Potrivindu-ţi monoclul, nu o să poţi spune dacă coordonatele spaţiu/timp se dilată sau se contractă.
Nici măcar dacă vibrează între cele două stări.
Liniaritatea e o chestiune demodată.

Mai e puţin timp, sau mult? sau mai e timp?, până când raţiunea o sa fie luată de val.
O să simţi cum ţi se izbeşte de tâmple, că-ţi dă pe nas, că ţi se agaţă de nervii... optici
până te face să vezi... Fata morgana.

După ce în sfârşit o să-şi dea duhul, o să putrezească,
şi o să facă viermi care îţi vor mânca durerile de cap
şi vor râgâi pace.

Când iubirea ia calea nordului

Odată cu primele semne ale primăverii,
ea agaţă niste rafturi între coaste.
Astea aveau sa fie schelele.
Apoi trage adânc aer în piept de 3 ori ca să aerisească şi să scuture treheea de praf.

În mijlocul salonului canapeaua roşie deja pulsa.
Noul chiriaş avea să ajungă în curând.
Era deja în liftul care cobora de la nivelul ochilor până unde avea să locuiască,
în piept.

În prima noapte, înainte să doarmă,
ea îl priveşte înduioşată cum doarme pe canapea învelit până la gât.

Dar vezi tu că după ce ea adorme, el se trezeşte,
îşi scote lanterna de sub pernă si plecă în explorarea împrejurimilor.
Într-o noapte găseşte reţeaua de canalizare,
aceasta îi permite să se strecoare până în cele mai îndepărtate artere ale oraşului.
E destul de simplu, îşi alege directia, se pune pe topogan şi admiră priveliştea.
Dimineaţa se trânteşte obosit pe canapea, şi îşi trăge pătura până la gât.
Când se trezeşte, ea îl priveşte înduioşată cum doarme.

În prima dimineaţă îi simte mirosul pe aleile venoase ale braţelor,
în cea de-a doua în peştera dintre cele doua clavicule,
iar mai apoi în depresiunea din spatele genunchilor,
în cascada dintre pulpe.
În câteva săptămâni vizitează aproape tot oraşul,
şi aprinde pe ascuns tămâie în toate cele 7 temple.

Ea banuieşte ce făcea ghiduşul ei chiriaş noaptea,
dar cum prinsese mare drag de el nu îl mustrează,
ba mai mult, se hotărăşete să nu mai închirieze nici unul din spaţiile oraşului,
şi să-l lase pe el să-l populeze nestingherit şi fără costuri adiţionale.
Aşa că atunci când porii îşi deschid hornurile fumegă doar mirosul lui.

Tot ce ea îi spune e să se ţină departe de nord,
căci aici furtunile, cutremurele şi uraganele se întâmplă pe neprevăzute aproape în fiecare zi,
şi oricum are restul oraşului pentru a se juca în voie.

Dar vezi tu că într-o noapte după ce ea adorme,
el îşi scoate lanterna de sub pernă şi ia calea nordului.
Pe cand ajunge în trahee, începe să bată un vânt nebun,
iar el, ca să nu fie întors pe dos ca o umbrelă,
îşi înfige unghiile mai adânc în pereţi.
Ea tuşeşte în somn.
Când el trece poarta bulbului rahidian, ea începe să-l viseze.
Se făcea că alergau într-o livadă numărând copacii.

Ajuns în nordul îndepărtat,
se porneşte o furtună de gânduri despre viitor
care în câteva clipe îi spală mirosul,
apoi se porneşte un uragan care poarta pe braţe scheletele foştilor chiriaşi
care se avântaseră să cucerească nordul.
Apoi se porneşte un cutremur izbucnit din cearta celor două emisfere pentru supremaţie.

Atunci întelege de ce îi fusese interzis să exploreze aceste ţinuturi.
Avea să rămână blocat în creierul iubitei lui.
Numărătoarea copacilor încetează.

Trezită din coşmar în toiul nopţii, ea îşi aruncă atenţia în salon.
Canapeaua încă pulsează caldă, iar pătura atârnă de o coastă.
Îl caută disperată în tot oraşul, dar nu-i găseşte nici măcar mirosul.
Iubirea pentru el i se urcase la cap.
Doar lumânările celor 7 temple mai fumegau.

Mamă, de ce durează iubirea doar doi ani?

Virusul fascinaţiei divine

Pentru a-mi regla presiunea craniană îmi escavez memoria cu un tirbuşon.
La întregul ritual participă medici, terapeuţi, maseori, scriitori şi prieteni,
toţi în haine de sihăstrie şi cu o lumânare pe cap.
În mijlocul slujbei îmi amintesc...

Ziua când am luat virusul.

Bătuse cale lungă până la mine,
se infiltrase într-o carte de rugăciuni, ca un pliculeţ cu antrax.
Pe atunci aveam vreo 6 ani şi ochii mult prea mari ca să nu vad, că divinul orchestrează totul.
Fascinaţia mi-a intrat in ochi.

Când am crescut,
se deghiza în vară-mea mai mare care purta părul împetit până la fund
şi declara că nu ar avea nimic împotrivă să devină călugariţă.
Fascinaţia mi-a intrat în ochi.

După un timp,
se deghiza în hainele albe, în pletele şi în mersul desculţ al femeilor puritane,
în chipurile lor strălucind de corectitudine, bunăvoinţă şi umilitate.
Fascinaţia mi-a intrat în ochi.

Odată cu muşcarea din mărului lui adi/adam
pierdusem pentru totdeauna legătura feminină perfectă cu divinitatea.
Fascinaţia care îmi intrase în ochi, îşi făcuse deja de ani buni culcuş în ieslea mea.

Pedeapsa trădării mi-o dădusem chiar eu,
să-i fiu maică medicală pentru tot restul vietii,
să nu las pe nimeni să se apropie, fie chiar cu daruri, căci acestea puteau fii otrăvite.
Făcusem un adevărat ritual din îngrijirea ei.

Când plângea,
o hrăneam la sân cu antibiotice,
dar asta o intoxica şi îi provoaca urticarie.

Dar divinul,
care orchestrează totul,
a început să-mi arunce frângii din cer
sub formă de cântece, dansuri, poezii şi meditaţii.
În toate îmi şoptea că fascinaţia devenise bolnavă şi era prinsă în corpul meu.

Fascinaţia virginităţii Fecioarei Maria îmi apăsase uterul ca un cearceaf umed bătut de vânt.

Presiunea craniană mi se reglează brusc.
Eu orchestrasem totul.

Zeul adormit

În ochii celor doi licăreau ritualic ca flăcările a două lumânări,
doi zei evocând teofania fiului lor.
Cerurile le inhalează vaporii transpiraţiei şi dintr-un suflu precipită o boare de sudoare
peste pântecul pe care îl săpaseră dansând cu picioarele în Pământ.

Odată ieşit din ruperile apelor celeste,
bobul cerului absoarbe cu pupilele făcute pâlnie dimensiunile umane.
Intuieşte scopul germinării pe Pământ.
Surâde studiindu-şi palmele dolofane la ideea libertăţii în a orchestra un univers după bunul plac.

Şi astfel trăieşte aventuri cu sirene şi piraţi în cadă,
răpiri şi iubiri fulgerătoare pe scările blocurilor,
festine şi dansuri din buric în sufragerie,
trăind viaţa zeului sub numele căruia a fost încarnat.
Din hamacul metalic al lăzii frigorifice de pe balcon trimite cerurilor vederi învelite în zâmbete.

Pe atunci,
Canada însemna doar o cascadă mai mare,
firele albe de păr erau însemne ale miraculosului,
iar frunzele cădeau în vânt fără lacrimi şi se transformau în îngrăşământ pentru sol.

Pe parcurs, din lipsa lipsurilor se naşte ideea universului perfect.

Absorbind acest univers perfect,
şi proiectându-l ca într-o cameră obscură,
în partea din spate a creierului, unde iau naştere visele,
percepţia se întoarce cu susul în jos.
Regizorul uită că este actor şi actorul că este regizor,
actorul se dispretuieşte că nu reușește să interpreteze suficient de bine rolul  pe care el însuşi l-a scris în scenariul universului perfect,
iar regizorul se disprețuieşte că nu reuşeşte să scrie un scenariu suficient de aproape de universul perfect.
Creatorul devenit creaţie, transcende în criticul devenit criticat,
uitând starea iniţială de bob care alimentează percepţia.

Cerurile îi suflă în ureche zeului adormit care tresare de sub frunze.
Krishna dansează în timp ce scenariul universului perfect de sub picioare e cuprins de flăcări,
iar cerurile îi inhalează transpiraţia .

Urmărește-mi visul taximetristule!

Urmăresc un unicorn într-o cursă nebună cu taxiul.
La fiecare cotitură la care îl pierd din vedere mă macin și pierd doi centimetrii din înălțime.
Lovesc șoferul cu un bici, îmi înfig pintenii în banchetă și mușc din tetiera care îmi înghite molarii.
Șoferul nici nu se mișcă.

Nu după scurt timp taxiul recuperează distanța pierdută,
atunci scot capul pe geam și îi simt mirosul pletelor îmbâcsit cu noxe.
În alunecarea lui pe role printre betoane, scutură semințe.
Eu, stând cu capul pe geam, înghit una, cum înghițeam muște cand eram copil și râdeam mult.
M-am trezit din senin fecundată cu muguri de flori în intestine, care îmi trezesc primăvara din măruntaie.
O păpădie își face loc printre coaste absorbind lumina. La scurt timp devine uriașă.

Cu intestinele pe post de centură de siguranță caut foarfeca în trusa de prim ajutor.
Șoferul cu pistrui de Morgan Freeman îmi ia calm forfeca din mână
și dintr-o miscare, îmi taie reziduurile karmice care îmi ieșiseră din cap ca și carnea tocată.
Încerc să țip dar din gura îmi ies doar perle... și flori.
În acel moment văd că taximetristul are un corn în frunte,
folosesc rațiunea și presupun că e ruda îndepărtată de-a unicornului. Amețesc.
Zâmbetul lui cu efect de super-glue îmi lipește fața spartă și îmi face semn cu copita spre oglinda retrovizoare.
Cand colo ce să vad, în mijlocul frunții mele era un corn de fildeș pe care crescuseră lujeri de trandafiri.

Lucrurile astea sunt prea înfricoșătoare ca să fie reale!
Și totuși cornul din frunte stă să străpungă tavanul mașinii.

Napârlesc de piele și îmi cad în brațe ochelarii cu ramă de iriși împretiți-împleticiți.
Îmi sun șeful și reziliez contractul din postul de detectiv de unicorni.
Îi spun șoferului să oprească și să deschidă larg ușile.

Pașind din mașină, simt cum asfaltul de sub picioare vibrează în cercuri la fiecare pas.
Unicornul de afară se apropie liniștit,
are aceiași pistrui ca și șoferul.
Îl mângâi cu copitele mele.
Ăsta e momentul ĂLA.

Mă întorc la mașină și mă înghesui în costumul de piele.
Îi platesc taximetristului cursa
și îi spun că de aici îmi continui drumul pe rolele primite cadou de la taică-meu.
Acesta îmi face cadou un pistrui.
O iau la goană printre betoane cu părul absorbind noxele.

http://site.fratelenord.com/track/departe

Sub păpădie

Ieri când te-am văzut intrând am înghitit un reflector,
care apoi mi s-a oprit în plexul solar.
Ochiul drept își zbătea coada de obrazul meu indicându-mi direcția ta precum un compas.
Într-un final a plonjat din orbite împreună cu geamănul lui într-un cocktail cu gin tonic
tripletul născut prematur a rămas vibrând anemic în frunte.
Suprasolicitarea lui a cronicizat în glaucom scurtcircuitatând sistemul nervos,
şi declanșând o aritmie a inimii care a aprins reflectorul.
Halal joc de domino.
Pe tavan se proiecta actul dramatic ale organelor interne,
pasiunea interpretarii intoxica publicul cu miros de friptură împănată cu hormoni.
La finalul piesei eroina se sinucide,
iar inima îmi sare din piept folosind aorta pe post de ştreang.
Pentru restul serii a trebuit să dansez cu ea în geantă.

Cu toate astea, mă izbeau și valurile muzicii din supă cremă de alge
iar eu imitam mişcări de geamandură în derivă.
Din geantă, inima în comă vegetativă tremura ca un pudel.
Spre dimineata capul şi-a desfăcut fermoarul de sac mortuar
iar pe cărare a răsărit o păpădie
care şi-a împartăşit pulpa cu albinele însetate de polen, proaspăt trezite din hibernare.
Păcat, tu deja ai pulpa ta.

Intoarsă acasă observ că prin gaura neagră din plexul meu curge nisip ca timpul într-o clepsidră
iar răsăritul din capul meu e în transmisie directă de pe o plajă din India
unde Dumnezeu și-a lăsat papucii de casă.

Te aștept cu răbdare sub păpădie.