Aventură subconștientă

Tu,
ai campat pe ventriculul stâng și
noaptea înoți gol în lichidul amniotic al subconștientului meu.
Eu,
mă simt ca și cum am înghițit o coardă eterică și
comunicăm quantic trâgând de un capăt sau altul;

când îmi zgârie gâtul, e pentru că te gandești la mine
când îmi apasă pieptul, e pentru că piroanele cortului tău s-au adâncit mai tare.

ai găsit grădina secretă în care există un singur copac care face toate fructele,
e suficient să îl privești pentru ca seva să-i danseze prin vene,
ramurile să-i înmugurească
și gura să i se coacă.
fă-ți un leagăn din coardă și împinge-te cu picioarele de trunchiul copacului până ajungi la coroană,
a lui,
a mea,
a ta.

prin sita trans-lucidă

Lelița Devi (în pragul porții, cu sita în mână):
ca să primești, trebuie să asculți, să măsori, să cântărești.
lumea vine și pleacă,
și când pleacă e tristă, dar tot timpul îți lasă ceva!

scufundă-ți timpanele în piept
și ancorează-le în scurgerea din centrul pieptului.
ascultă-te câteva sinapse/secundă,
măsoară-te: câți nanometrii/bătaie de inima levitezi de la sol?
cântărește-te: câte grame de suflet ai dat?
câte grame de suflet ai primit?

 Ecoul: ...dar tot timpul îți lasă ceva.

III

Am mințit. Ultima dată când ne-am vazut,
eu m-am întins peste despărțirea frumoasă cu brațele tremurânde
spre o nouă doză din ultimul drog descoperit, adica tu.
Tu ți-ai înmuitat batista într-o cană cu apă și mi-ai șters fruntea cu un sărut.

De atunci am început să-mi rod creierii
și să-mi umplul golul creat cu hârtie creponată
după ce ți-am scris numele în colțul din dreapta al fiecărei foi,
îndoindu-l mai apoi ca să nu știe și alții, nici chiar tu,
că ți-am făcut o clonă pe care o arde soarele pe banchetă lângă mine în autobuz.

În spațiul rămas în cap am instalat și două pic-up-uri,
pe un disc se înregistrează prezentul
iar pe celălalt conversațiile imaginare cu tine.
De atâta forward-rewind acul a spintecat al doilea disc
și acum am în cap o hemoragie de cuvinte și emoții
pe care mă chinui să le scot afară cu mătura pe limbă
sau să le integrez ca și captușeală pentru țesuturi.

M-am contagiat cu tristete.
La detectorul din palme-reiki coastele mi s-au transformat în colți de rechin.
M-a sfâșiat plânsul.

Am pornit în călătorie prin buric ca să găsesc poțiunea salvatoare.
Am ajuns pe cele mai mâzgoase cărări ale mele și am realizat că nu mai e cale de întoarcere.
Ce am facut nu pot da înapoi!

În stomac am găsit un cocor de hârtie care era atârnat de aortă.
Singura mea speranță e să mă cațăr până în inima mea
și să sper că suflând peste tine praful fermecat care l-am găsit
o să te vindec de tristete și vinovăție.

Atunci tu o sa fii drept și blând în același timp, veghindu-i somnul agitat de vise,
învelind-o în siguranța ta de a-i fi alături,
până când ea o să se deschidă mai încrezătoare în voi ca niciodată.

Iar poțiunea mea fermecată va fi să-mi amintesc
că soarele radiază la fel pentru toți. Chiar și pentru mine.

Sunt Krisha Polanski?

Dacă peste un ciclu energiile lor se vor fi respins,
ea i-a cerut să-și accepte natura masculinității și să-și manifeste intenția
apropiindu-și granița magnetică de a ei
lăsându-se în voia Legii care o să-i lipească ca doi magneți
de frigider de capota unei rulote,
împrumutată de la un austriac hippy
care nu apreciază excesivul simț al proprietății tipic european,
cu destinația India
unde el o sa învețe să cânte la tabla iar ea o sa afle dacă e Krish(n)a Polanski.

Pe creștet doar căciula de nori, iar sub tălpi opincile Pământului.
Să-și amintească faptul că sunt mereu aceiași doi magneți bipolari.
parcurși de curentul valurilor lui Yemanya.

Atunci va începe un alt carnaval.

O zi din viața unui vis

O legendă spune că visele se evaporă și de lipesc de aripile păsărilor
îmbălsămându-le cu subconstientul uman.
Depuse în cuibul ceresc al subconstientului colectiv,
ele se rotesc într-o spirală de uragan
împrăștiindu-se apoi în atmosferă ca atomii liberi ai unei ecuații chimice.
Se lipesc din nou de aripile păsărilor
și parcurg mari distanțe până ajung în puful din pernele oamenilor.
Visele se resorb prin rădăcina firului de păr în cortexul cerebral
de unde plouă de pe frunte în boare de sudoare pe bumbacul așternutului.

De ce fac ei dragoste?

Ca să-și prăbușescă piepturile
și să-și spargă colțurile
vărsându-și emoțiile
în membrana semipermeabilă a miezului celuilalt.

Să fie cel mai aproape
până la amestecarea teritoriilor corporale și
adormirea uraganul gândurilor
la picioarele observatorilor,
ochiilor cerurilor, ai zeilor.

Să clipească lăsându-și în urmă corpurile
și trezindu-se înnodați
într-o ga(u)ră intergalactică de pe tavan;
prima stație după cel de-al șaselea Plan
al Legilor.

II

La răstipuri tristețea se târăște prin mine clipocind de la tălpi până la creștet
și pot sa jur că o aud susurându-mi șerpuind printre gene.

Trag aer sărat în piept în timp stau în cumpănă pe o coartă de chitară deasupra mării.
În stânga mi se zbat valurile obsesiei și dramatizării
În dreapta ale resemnării și ignoranței
Mă ține în echilibru zmeul circumstanțelor.

Dar circumstanțele se schimbă. La fel și noi.
Oare noi pe ele? Oare ele pe noi? Oare contează? 

Mă gândesc la noi ca la un puiet închis într-o vitrină a unui muzeu al relicvelor.
Razele mele solare fac cale întoarsă reflectându-se din geamul vitrinei încuiată de gardianul de serviciu, Bunul Simț.
Mă ard cu propriul Soare, pielea mi se zbârcește,
în stern mă doare setea de cocktailul energiilor noastre,
tânjesc cu gura uscată la un strop din tine, care tot timpul îmi provoca înfloriri spontane.

Secătuită îl privesc cu drag, și mă gândesc că a fost un experiment reușit,
aș putea să aștept noaptea, să intru pe furiș, să rup o creangă și să altoiesc un alt butaș. 

Îmi dau seama că rădăcinile lui au ocupat toată pivința muzeului
și de acolo s-au scurs până în centrul Pământului.
Oare o sa se mai învartă Pământul la fel atunci când rădăcinile îi vor putrezii?
Sau o se dea de-a dura afară din galaxie levitând în jurul altui Soare?

Poate mi-ar fi mai cald atunci...căci ăsta nu mai reușește să mă încălzească oricât de falnic ar ieșii din Mediterană.