Urmărind sălbaticul

Închide ochii și coboară în subconștient,
mătură tot ce-ți împiedică atenția
să alunece pe fiecare centimetru din pielea mea,

tot ce te împiedică
să-mi prinzi ușor părul de deasupra cefei și
să-mi observi gura deschizându-se încet,
să-mi privești limba roșie cum palpită și
să-mi sorbi respirația care mi-a scăpat în aerul rece,
să mă muști de buza de jos închizându-ți ochii,
pentru a vedea cu mâinile cum mi se expandează coastele,

să-ți pironești palmele în șoldurile mele și
să simți cum căldura corpului meu te urmează, cum se scurge în bazin
să te pierzi între coapse
ca eu să mă găsesc cu o vertebră mai sus cu fiecare geamăt.

Unde sunt cei cu steaua mea în frunte?

Îi aștept să vină galopând pe cai,
cu părul în vânt,
săltându-mă de la pământ,
sărutându-mi obrajii cu foc,
legându-mă la mijloc
într-o strânsoare din care veci să nu vreau să mă scot.

De la o vreme am început să stau nemișcată...

Mi-am strâns oasele sub mine,
îmi speră auzul la tropot de cai,
aud doar cum vântului îmi scrijelește podoabele - ridurile marilor străbunici.

De atât privit în interior arcadele mi s-au adâncit,
ochii mi s-au învinețit.
iar gura fără dinți s-a strâns într-un pumn de tăcere.

Încet, încet
cele patru vânturi mă sfarmă și mă duc
mă duc în păr de cal, în păr de țigan
căci eu sunt oasele străbunicii mele.

Privește-mă până la os

Îmi întind piciorul stâng în spate,
atingând ușor parchetul cu vârful pantofului,
ca atunci când atingi cu degetul o buză pe care vrei să o săruti.
Îmi rotesc încet șoldul spre dreapta,
întinzând sforile tendoanelor cuprinse de pulsatii roșii și umede.
Îmi îndoi genunchii și îmi arcuiesc spatele.
Caut privirea bărbatului în spatele genelor de lapte
înainte de a ma năpusti ca un taur în foc.
Mă pregătesc să-i străpung carnea moale până la os.

Acolo coarnele mi se tocesc până la epuizare
rămân doar pletele dânsand umede printre pieile și cărnurile pe care le-am dat jos.

Poarta spre propria natură

Scrâșnesc în frig privind poarta de lemn cum se cojește.
Pielea mă strânge ascunzându-mă de noapte.
Vrea cineva să mă dezvelească de ea?
Să-și lingă degetele, să le înmoaie în lună și să-mi adape corpul?

Pădurea.
Țâșnesc chicotind ca o sirenă albastră seducându-și marinarul,
mă ascund după copacii în erecție,
pământul se învârtește,
picioarele mi se desfac spre lava care țâșnește,
creierul îmi îngheață,
roșul mă cuprinde
cuprind copacul și îl las să mă pătrundă.

Luna mă învelește în noua ei piele.

Aventură subconștientă

Tu,
ai campat pe ventriculul stâng și
noaptea înoți gol în lichidul amniotic al subconștientului meu.
Eu,
mă simt ca și cum am înghițit o coardă eterică și
comunicăm quantic trâgând de un capăt sau altul;

când îmi zgârie gâtul, e pentru că te gandești la mine
când îmi apasă pieptul, e pentru că piroanele cortului tău s-au adâncit mai tare.

ai găsit grădina secretă în care există un singur copac care face toate fructele,
e suficient să îl privești pentru ca seva să-i danseze prin vene,
ramurile să-i înmugurească
și gura să i se coacă.
fă-ți un leagăn din coardă și împinge-te cu picioarele de trunchiul copacului până ajungi la coroană,
a lui,
a mea,
a ta.

prin sita trans-lucidă

Lelița Devi (în pragul porții, cu sita în mână):
ca să primești, trebuie să asculți, să măsori, să cântărești.
lumea vine și pleacă,
și când pleacă e tristă, dar tot timpul îți lasă ceva!

scufundă-ți timpanele în piept
și ancorează-le în scurgerea din centrul pieptului.
ascultă-te câteva sinapse/secundă,
măsoară-te: câți nanometrii/bătaie de inima levitezi de la sol?
cântărește-te: câte grame de suflet ai dat?
câte grame de suflet ai primit?

 Ecoul: ...dar tot timpul îți lasă ceva.

III

Am mințit. Ultima dată când ne-am vazut,
eu m-am întins peste despărțirea frumoasă cu brațele tremurânde
spre o nouă doză din ultimul drog descoperit, adica tu.
Tu ți-ai înmuitat batista într-o cană cu apă și mi-ai șters fruntea cu un sărut.

De atunci am început să-mi rod creierii
și să-mi umplul golul creat cu hârtie creponată
după ce ți-am scris numele în colțul din dreapta al fiecărei foi,
îndoindu-l mai apoi ca să nu știe și alții, nici chiar tu,
că ți-am făcut o clonă pe care o arde soarele pe banchetă lângă mine în autobuz.

În spațiul rămas în cap am instalat și două pic-up-uri,
pe un disc se înregistrează prezentul
iar pe celălalt conversațiile imaginare cu tine.
De atâta forward-rewind acul a spintecat al doilea disc
și acum am în cap o hemoragie de cuvinte și emoții
pe care mă chinui să le scot afară cu mătura pe limbă
sau să le integrez ca și captușeală pentru țesuturi.

M-am contagiat cu tristete.
La detectorul din palme-reiki coastele mi s-au transformat în colți de rechin.
M-a sfâșiat plânsul.

Am pornit în călătorie prin buric ca să găsesc poțiunea salvatoare.
Am ajuns pe cele mai mâzgoase cărări ale mele și am realizat că nu mai e cale de întoarcere.
Ce am facut nu pot da înapoi!

În stomac am găsit un cocor de hârtie care era atârnat de aortă.
Singura mea speranță e să mă cațăr până în inima mea
și să sper că suflând peste tine praful fermecat care l-am găsit
o să te vindec de tristete și vinovăție.

Atunci tu o sa fii drept și blând în același timp, veghindu-i somnul agitat de vise,
învelind-o în siguranța ta de a-i fi alături,
până când ea o să se deschidă mai încrezătoare în voi ca niciodată.

Iar poțiunea mea fermecată va fi să-mi amintesc
că soarele radiază la fel pentru toți. Chiar și pentru mine.