Ultima dată când ne-am văzut certitudinile mi s-au așezat șirag
la gât.
Aș fi vrut să rămân așa pentru totdeauna,
tolanită pe
parchet cu zambetul tău încâlcit în părul meu,
cu mâna mea
torcând în cuibul din plexul tău.
Niciodată liniștea
nu am simțit-o mai plină și împăcarea mai apropiată de moarte.
În aer era un
amestec
de mult și puțin,
de dulce și amar,
de aproape și
departe,
de visare și
realitate,
de început și sfârșit.
Mă simțeam
injectată cu o supradoză de bliss de duminică,
în care vara
era prea leneșă să-și amintească dacă se întoarce sau pleacă.
Oftez la gândul
că o să ne schimbăm culorile.
Că o să ajung
incapabilă să-ți anticipez bătaia tobei sau să-ți recunosc mirosul,
Că o sa uit că spatele tău trebuie sărutat cu blândețe,
Că o sa uit cum e
să tremur și să vibrez în același timp.
in ultima strofa ridici tonul, ridici vocea. mi-a placut orchestratia. nu mai tin minte sa ne mai fi intalnit. e posibil sa ne si cunoastem? oricum, indraznesc sa te invit sa citesti poezii (am impresia ca am mai facut-o) in cadrul unui eveniment literar artistic. ce zici?
RăspundețiȘtergerecred ca ne cunoastem intr-un fel prin ceea ce scriem.
RăspundețiȘtergerepoezia asta era un ramas bun, apoi am luat calea vestului. nu sunt in tara, dar iti multumesc mult de invitatie si cine stie...
Se termina nereal de trist.Omul, inceput are, sfarsit nu! Asadar, singura spalare e lacrima iubirii, care limpezire aduce, deci mai limpede vedem si me vedem, pe veci, nicidecum nu me spalacim. Fie noua, tuturor sufletelor, limpezire vesnica in baia lacrimilor Dumnezeului innomenit Iisus Hristos, Care a omorat in El tot ce ne omoara!
RăspundețiȘtergere