În alt carnaval

Într-o zi ne vom întâlnii într-un alt carnaval
unde vom fi norocoşi dacă vom fi învăţat
că nu (mai) există colţuri ca să ne putem ascunde unul de celălalt
şi că nici râuri unde să încercam să dizolvăm ce este între noi

Cei doi zei care ne-au hrănit atâta timp cu ambrozie
se vor recunoaşte în timp ce vor sta cu picioarele în valurile din irişii nostrii.
Se vor juca de-a leapşa dintr-o gaură neagră a ochiului în alta.
Dupa reflux vom rămâne în sfârşit doar noi doi.

Atunci, în plin câmp,
barba ta o să-mi zgârie sânul,
făcându-mi sfârcurile o să mi se înşurubeze în piept ca două titireze,
degetele lungi o să-ţi trădeze bătaia inimii pe stomacul meu, hipnotizându-mi fluturii,
pe când ale mele o să se afunde până la metacarpiene în nisipurile mişcătoare din părul tau.

 

Pilda mărului

Prea multe rollercoasteruri frumos decorate cu luminite răsar din muşuroaie de furnici.
Culorile astea mă ameţesc ca şi cum m-aş plimba cu ochii închişi pe malul unui lac de unghii poluat cu acetonă.
În final ajung pe aceeaşi culme- de deal unde meditează Marele Înţelept, îşi mângaie barba şi îşi citeşte emailul.

Unul dintre emailuri spunea:
Prea-Înţelepciunea ta, ce să fac cu viaţa mea?

Marele Înţelept îi trimite ca reply o pildă:
Era odată un vierme care se născuse pe coaja unui măr, al lui Adam să zicem.
Acesta putea mânca din mar dupa bunul plac,
totuşi să ne rezumăm la direcţiile tridimensionale pentru început.

Pe unele porţiuni mărul i se părea tare dulce
pe când pe altele abia îl putea înghiţii.
Începuse să creadă că vrajitoarea din Albă ca zăpada conspira împotriva lui,
(se uitase prea mult la diafilme şi acum îşi dădea filme)
Asta era doar o chestiune de gust, mărul era perfect, era bio.
Şi totuşi alegea să se sacrifice, îngreţosându-se cu muşcături amare,
pentru că furnicile îi şoptiseră la ureche o taină,
un algoritm de backtracking care spune drumul spre cel mai dulce loc,
în care curge laptele şi mierea dietetica.

Viermele a uitat că toate direcţiile duc spre cotor.

Memorie de elefant

M-am nascut cu o malformaţie, un elefant gri ataşat de creştetul capului.
În copilarie, fura mere din copaci pe care mai apoi mi le ascundea în glugă
şi bătea oamenii pe spate în autobuz.
În ciuda situaţiilor incomode în care mă punea, când eram tristă îmi sufla cu trompa părul din ochi.
Pot spune că era cel mai bun prieten al meu.

În adolescenţă încercam să demonstrez că sunt o lady, purtând pantofi cu toc
în tip ce elefantul stătea în echilibru în poziţia lui Shiva,
asta ne aducea platouri de argint pline cu ovaţii umplute cu vanitate.
Oricând vreun binevoitor dorea să-l hrănească cu alimente aprobate de codex alimentarius
îmi agăţam un zâmbet precongelat de gingii şi făceam cu eleganţă o reverenţă.
Dacă îmi scăpa un țipăt de durere, îi prindeam repede ecoul,
îl băgam în buzunarul de la sacou, şi-l stângeam la mijloc cu un ştreang.

De la un timp efortul începuse să mi se citească pe faţă, pe piept, şi în analizele de laborator.
Diagnosticul era masochism conservat ermetic sub fond de ten, analgezice pentru încheieturi,
tincturi pentru dereglari ale contoarelor interne, şi unguente pentru hemoroizi.
Tusea îmi făcea gâtul să tronsnească precum un trunchi putred
aşa că am căzut ce acord ca înainte să fie prea târziu şi să-mi pierd complet rotulele şi capul
să evadam de la bâlci şi să trăim de pe o zi pe alta ca dansatori-acrobaţi în barurile de noapte.

În timpul unui balans sincron am căzut amândoi într-un adânc vis lucid;
se făcea că elefantul a scuipat un smoc de mândrie şi avariţie
iar din trompa lui au început să curgă diamante.
Elefantul devenise translucid ca o meduză gigantică.

Deşi credeam că o să fim împreuna pentru eternitate,
într-o noapte când mă bronzam la luna plină,
şi-a strâns elan preţ de o migrenă şi dintr-o tsukahara a ajuns să joace şotron pe Calea Lactee.

Acum rotulele mi s-au vindecat. Când dansez în baruri de noapte şi alunec într-un vis lucid,
mă trezesc cu stele în glugă.

Când stai pitit e mai cald

În plin proces de vindecare, te-am gasit ca rană, nu te încrunta, nu o să te cert, doar o să ma dezbrac pe foaie. Prima data o sa-mi arunc voalurile, și pe urmă doar o sa ajung la lenjerie și la piele.
Nu plănuiesc nimic cronologic, nici pe foaie și nici în afara ei. Asta se vrea a fi un simplu compliment fară de scop, de timp sau de mod. Se zice că emotiile sunt vibrație şi deci există într-un anumit plan, așa că lansez dezvăluirea dintr-un bobârnac.

Mi-au rămas prinse în falduri șosetele tale cu găuri în vârf, pantalonii tăi în carouri cu pătrățele de pix în genunchi, borcane cu ceai de măr și zâmbete cu ochii plic, ironiile mi le-am scuturat pentru că nu dădeau bine la pozele cu expunere îndelungată. Mă gândesc la tine ca la o cameră cu multe obiecte strânse din târguri prin care eu m-am dat de-a dura în rochia mea facuta din role pentru prins muște. Nu aveai cum să nu te lipești, solul era fertil iar sămânța nemodificată genetic. E așa amuzant să te rostogolești! Câteodată mai amețeam, atunci mă opream, luam o gură de realitate dintr-un horn de hotă (în timpul din afara foii asta putea dura chiar luni) după care ma lipeam cu fața de podea. Sânii îmi erau vineți de cât de tare ma apăsam încercând să simt macar o bătaie venind din podea. Dar eram persistentă, ma întorceam cu spatele căci așa mi se părea că parcă mă încălzeam puțin, poate era podea cu încalzire, sau or fi stat și alții înaintea mea și a rămas căldura corpurilor lor.

Am picat printr-o trapă din tavan, în mijlocul camerei, afară era cald și dintr-o boxă dintr-un colț al tavanului cânta pe repeat "kissing the day". Eu eram confuza și cam aeriană, că doar picasem din cer, iar tu solule, cu atracția ta gravitațională, m-ai adus cu picioarele pe pământ. După un timp a mai intrat cineva în cameră. Cred că era o ușă prin spate pe care nu o văzusem pâna acum. Eram despărțite de un geam care mergea pe diagonala camerei. Avea par de Amelie și șosete lungi și călduroase. Ea improviza contactul la sol și din unghiul meu vedeam ca în matrix cum solul i se lipea de palme ca o gumă de mestecat. Dupa o vreme geamul s-a făcut fumuriu ca ochelarii antireflex, iar eu eram pe partea fara soare. De la întuneric mi se părea că partea mea de cameră se micise. Mai încercam să trag cu ochiul prin geamul fumuriu la cealaltă bucată de cameră, dar îmi crescuseră dioptriile de la un timp și renunțasem. Deși era cam obscur și mizer, obiectele prinse de faldurile mele mă înveseleau, tot timpul mai era o rază în care puteam să privesc. După ce le lustruiam bine, mi le lipeam iar de rochie.

Îmi dezvoltasem o relație cu solul, îi spuneam tot ce îmi trecea prin cap. Nu aveam nevoie să-mi răspundă, era suficient că îmi era sub picioare și nu mă lăsa să zbor ca un zepelin înapoi pe trapă. cine știe unde aș fi ajuns așa? Într-o zi solul s-a cutremurat și de după geam a ieșit un băiat. Un mogli, uscățiv, dezbrăcat, jerpelit, mergea în patru labe și cu părul de profet, voal până la umăr. Ciudat e că din ziua aceea lumina din cealaltă parte a camerei s-a stins, așa că baiețelul nu mă putea vedea, doar eu pe el căci ochii mei se făcuseră șoim de la atâta stat în beznă. Umbla ca un liliac după vibrații și chiar și așa se lovea mereu de mine. Câteodată îmi făcea câte o vânătaie de nu trecea cu zilele. M-am gândit cum ar fi fost să-i fabric un ochi de noapte. Aș fi putut să sparg borcanul și să-i crestez un ochi în mijlocul frunții. Ideea ca i-aș face rău îmi ridica părul de pe mână, așa că am renunțat. Noaptea dacă îi era frică să fie singur, îl lăsam să se joace în părul meu. Într-o dimineață am găsit trapa din tavan deschisă şi nici o urmă de el. Oare să merg dupa el sau să ramân cu solul care deja mă cunoaște (sau doar îl cunosc)...

Meditaţia de primăvară

Toată materia se îmbarcă într-un vas cu velă şi porneşte pe perioadă nedeterminată într-o croazieră pe Mediterană. 
În interiorul capitonat cu pene de puf inima cască, îşi lungeşte aorta leneşă şi îşi masează ventriculul stâng spunându-şi că de azi toate zilele vor fi relaxante.
Bila picură precum mierea de salcam pe o felie de pâine prăjită şi îşi spune că de azi o să fie mai putin acidă cu cei din jur.
Plămânii calzi, de culoarea cocosului, încălzesc zona toracală precum o pernă electrică.
Prin trahee suflă doar un vânt cald de primăvară cu aroma de vată de zahăr şi mandarine. 

Limba mângaie fiecare dinte precum care mama îşi înveleşte copiii înainte de culcare şi umezeşte buzele pe care le lasă la dospit precum covrigeii daţi cu ou înainte de a fi băgaţi la cuptor.
Ochii îşi trag storurile pâna la jumatate, şi privesc romantic peisajul marin de afară.
Unghiile şi părul descresc retrăgânduse precum melcii în casă odată cu răsăritul soarelui.
Creierul îşi agaţă un hamac de ciocanelele urechilor şi se culcă pe spate privind neuronii scânteind ca stelele de mare pe bolta cer(ebel)ului.
Porii unsuroşi şi dezbrăcaţi se întind pe toată lungimea pielii, visând la tăvălit în câmpuri de bumbac.
Doar hormonii îmbrăcaţi în costume de satin sar de pe punte şi înoată sincron prin vene, în timp ce sângele face valuri de intensitatea legănatului sugarilor.
Fericirea nu e o destinație ci e un fel de a călătorii.

Firele de Înaltă tensiune

Nerăbdarea următoarei întâlniri provoacă o dezordine interioară în care organele se amestecă în cuva unei mașini de spălat, schimbându-și proprietățile și dimensiunile. Se rostogolesc și se contorsionează, se umflă și se contractă, se ciocnesc și ricosează de pereți provocând pete albe pe piele, care sunt puse de către specialiști pe seama stresului.

Stomacul se contractă într-un ganglion care pulsează ca un bec stricat în baia unei gări, iar inima circulă nestingherită prin canalul respirator ajungând în gât, unde găsind ieșirea obturată cu dinți se ghemuiește precum un smoc de păr într-o scurgere. Proasta circulație arterială supraîncălzește creierul care pierde conexiunea wireless cu ustensilele muncii cotidiene. Ca și consecință lingura îți picură ciorba înainte de a ajunge la gură, foarfeca taie bretonul prea scurt, nasturii de la pantaloni se descos și se tăvălesc cu burta pe podea, robinetul își regurgitează apa fierbinte pe cămașă, iar ușa năvălește ca o sanie peste degetul mic de la picior. 

Astfel creierul se conectează la o nouă rețea și devine peste noapte un dj schizofrenic care inventează mixuri din gângureli neinteligibile asezonate cu bale și clasicele și nemuritoarele principii despre iubire mostenite de la bunica, gen "ce e al tau e pus deoparte" sau "felicirea e în ceruri copilă draga". Apoi își scoate vinilurile prăfuite de sub pat, în care stau congelate sampelurile fostelor scântei romantice, și începe să le taie cu foarfeca de grădina în bucățele de puzzeluri. Le dă prin mixer, le toarnă în matrița situației actuale și le introduce în patul înferbântat de o noapte de nesomn. Pe deasupra se presară bombonele spre încântarea tuturor prietenelor care vor servii tarta împreună cu cafeaua de rigoare.

Și ca să nu se plictisească între timp mai și dirijează o gigantică sonată din posibilele replici care vor fi date în posibilele conversații la posibilele întâlniri, punându-l în inferioritate chiar și pe deep blue, cel mai dibace calculator jucator de sah. Și toată asta într-o partitură de neuroni care se întinde ca firele de Înaltă tensiune dintre Pământ și Lună. Sinapsele provoacă descărcări electrice pe cer urmate de ploi torențiale care vor umfla mările și vor "scufunda corăbiile". Păsările celului vor ciugulii axonii confundându-le cu omizi, și vor asimila frânturi de conversații imaginare pe care le vor ciripii florilor de pe pietrele mortuare. Sunelele vor dansa din buric pe pământul umezit de ploaie lipindu-li-se noroi pe marginile fustelor. De aici e doar o chestiune de timp până cand florile fertilizate de ritmul mantric vor înflorii într-un marș funebru. În timpul nopții vor bântuii pâna la firele de Înaltă tensiune, cărora le vor suge energia și le vor transforma în liane, cerul transformandu-se într-o erupție cutanată.

Înainte de începerea turnării de beton în vene și artere și de ivirea zorilor, lianele pătrund în creier, unde își deversează seva fosforescenta care într-o clipită se extinde până în vârful unghiilor. Asta aliniază chakrele la apel și curăță canalele de praf de pușcă, creând în jurul corpului un perimetru dintr-un balon de huba-buba care o să se spargă atunci când o să atingă Luna. Doar atunci vraja o sa fie spulberată.